Decembrie, noaptea

Da dom’le, ninge. N-a luat pe nimeni prin surprindere, e mijlocul lui Decembrie şi da – e iarnă. Nu înţeleg ce-i cu atâta panică la ştiri. Da, sunt accidente; da, e polei; dar aşa e şi-n Viena, aşa-i şi-n Londra. Şi nu dom’le, nu guvernu-i de vină!

Adevărul e că ninge chiar frumos. Sunt parcă mai aproape de copilărie, pe când zăpada-mi era cel mai drag lucru din lume. A fost demult, pesemne, fiindcă de-azidimineaţă timp de-o zi lumină n-am reuşit să-i găsesc decât cuvinte de ocară. Dar acum, sub liniştea nopţii, totu-i altfel parcă. Cerul şi zăpada reflectă lumina felinarelor de pe stradă care se confundă subtil în mintea mea cu lumina focului din sobă. Gândul mă linişteşte şi mă încălzeşte într-un mod parcă nostalgic. Şi-a pierdut magia de-atunci dar a reuşit să-şi păstreze un locşor lângă mine.

Fulgii te prind – trebuie să recunosc – în jocul lor şi nu ai încotro decât să le oferi cele câteva momente cuvenite. [Perspectiva este, desigur, cea a omului care din când în când îşi rupe privirea de pe monitor şi-o aruncă pe fereastră.] Ce-mi place însă cel mai mult e să-mi dau voie privirii să rătăcească printre ei – şi parcă dintr-o dată o mulţime de gânduri (mai noi, mai vechi) încep să se facă auzite. E ca şi cum le-aş privi din exterior, imparţial şi obiectiv; parcă aş putea să privesc în mine şi să mă redescopăr.

Cel puţin parţial. Am redescoperit (temporar, dar … rămâne de văzut) plăcerea de-a pune câteva rânduri pe hârtie şi am cedat astfel controlul geamănului sensibil şi artistic, probabil cel impresionat de zăpadă şi de jocul ei. Repausul laturii aritmetico-logică a fost binevenit. Mă simt în sfârşit deconectat şi am convingerea că somnul din astă noapte va fi cu adevărat odihnitor … atunci când va binevoi să vie. Între timp mă gândesc tot la zăpadă.

Copacul – ars de arşiţa verii şi învins de vânturile tomnatice – stă acum îngheţat sub fulgi. Licărul i-a dispărut, asemenea cărbunelui care s-a stins, acoperit de-un uşor strat alb de cenuşă. Existenţa lui parcurge etapa finală a unui ciclu care se va relua o dată cu venirea primăverii. Împreună cu el, natura va renaşte de sub zăpadă într-o explozie de verde crud. Îmi aduc aminte de-un Phoenix care avea acelaşi puls şi, cu ochiul introspecţiei încă deschis, îmi dau seama că ar trebui să mă folosesc de lecţia pornitului de la început.

Dragoste de Hollywood

Dragă cititorule,

Ştii filmele alea care prezintă un fel de reţetă pentru relaţii (gen Sweet november & company) doar pentru a dovedi că în dragoste nu există reguli? Încerc acum să mă uit la unul, cu un ochi în browser, o mână pe furculiţă şi cu mintea la ziua de mâine. Eroina are tot timpul un rânjet pe faţă şi pare mai bătrână decât şi-ar dori. Pe lângă asta, are un comportament convulsiv şi imprevizibil; a da, şi arată ca naiba. Dar nu asta mă irită cel mai tare.

E deja al doilea film (primul fiind aici) în care femelα îşi însuşeşte nobila sarcină de-a da o lecţie bărbatului insensibil care nu ştie nimic despre iubire şi tot al doilea film în care femeia (cel puţin până acum pare să) ia ţeapă. Din nou arhetipul celui mai bun prieten dă sfaturi (proaste) şi unei părţi şi celeilalte dar probabil că în final (dacă n-o să-mi pierd răbdarea şi o să mă culc) “părţile” ajung să fie împreună. Reţeta unei comedii romantice. Penibil.

Acum tipa plânge pentru că nu i-a ieşit schema. I s-a dus fardul şi i se văd ridurile. Probabil că pentru următoarele 15 minute de film o să-şi plângă de milă după care fie o să inceapă să se dea la tip sau tipul o să se dea la ea. Mă plictisesc, dar îmi dau seama ce bune sunt bananele la comp pentru că nu lasă firimituri. Mda …

Deci morala, pe subpuncte:

1. dacă eşti un control freak şi crezi că poţi să controlezi fiecare aspect al relaţiei tale după ceva reţetă din cartea magică a * eşti pe cale să ai o mare dezamăgire. Finalul fericit pentru o asemenea atitudine este particular filmelor, cu şanse romantic de mici în realitate.

1. în lupta “banane vs popcorn” bananele câştigă doar dacă filmul rulează pe comp.

1. dacă partenerul încearcă să-ţi dea o lecţie nu înseamnă neapărat că o face pentru că ţine la tine şi cu atât mai puţin că o să-l vezi cu aceiaşi ochi (respectiv cu ochi mai buni) când şandramaua se termină.

1. nu am uitat punctul 3 (dar felicitări pentru observaţie); numărătoarea e cu puterile lui 2; asta pentru că mă plictisesc

Ok gata. E nedrept că am pus morala în mijloc dar mai am chef să scriu, şi asta pentru că mă irită chestiile pe care Hollywood-ul le promovează prin filme în numele dragostei. În special atitudinea pe care o iau gagicile atuncea când iubiţeii “le greşesc”, atitudine care le îndeamnă să-i apostrofeze.

Apăi domnilor, dacă intuiţi că vi se aplică un plan de pedeapsă pe X zile n-aveţi decât să conştientizaţi că în lume sunt mai multe femei decât bărbaţi după care să le daţi papucii. Motivul care le-a provocat acum nemulţumirea face parte din categoria de motive care le vor provoca nemulţumiri şi de acum înainte, iar ăsta e doar începutul. Dar şansele sunt în favoarea voastră (reiese matematic din raportul supraunitar nr_femei/nr_bărbaţi), nu are rost să consumaţi timp şi energie cu persoana nepotrivită.

[momentul în care am conştientizat gafa]

Dar nu mă înţelegeţi greşit. Nu fac altceva decât să-i critic pe americani şi perspectiva lor majoret-fotbalistică asupra romantismelor. Nu înseamnă câtuşi de puţin că nu trebuie să le respectaţi şi să le iubiţi. Viaţa bate filmul, ce mai …

Bine, multumesc

Dragă cititorule, ce faci? – este întrebarea pe care-mi place s-o pun în mod aproape obsesiv majorităţii cunoştiinţelor mele. Fie că e una din tacticile de reîmprospătare a conversaţiei, fie că pur şi simplu mă plictisesc, “ce faci”-ul zboară din direcţia mea la intervale regulate. Nu aştept întotdeauna un răspuns, dar când o fac închipuie-ţi că nu o să mă mulţumească un “bine, tu?”.

E stupid. Cum să faci bine? – ce puii mei de răspuns mai e şi ăsta?! Unul foarte frecvent, fireşte, şi la fel de evaziv ca întrebarea în sine, aproape un fel de reflex dezvoltat din varii motive: lipsa motivaţiei de-a comunica, intimitatea momentului care nu permite dezvaluirea lui, sau – şi asta e chiar amuzant – lipsa unei ocupaţii.

Oricât de scurte sau elaborate ar fi răspunsurile nu ele îmi prezintă cu adevărat interes, ci mai degrabă reacţia pe care întrebarea o stârneşte (funcţie de momentul în care e pusă). În fond, ce altceva să reprezinte “ce faci”-ul decât o demonstraţie a interesului (local sau global) faţă de interlocutor? Cât se poate de natural şi de bineintenţionat, el merită o reacţie pe măsură. Dar …

Unii din colegii mei zâmbesc. Chiar înainte să rostesc ceva, îmi recunosc întrebarea din privire. Alţii stau, se gândesc câteva momente după care pufnesc în râs. Pe latura mai puţin veselă, mi se întâmplă să întâlnesc persoane care se simt cu musca pe căciulă şi pentru care “ce faci”-ul este cât se poate de agasant şi intrusiv. În funcţie de tensiunea pe care o acumulează momentul, ele cedează psihic sau erup nervos, cu injurii şi mâini agitate prin aer.

Rupt din context şi fără vreun scop evident, “ce faci”-ul poate să dezorienteze. Trebuie administrat cu atenţie, în doze suficient de mici şi momente bine alese pentru a se bucura de succes maxim. Pe termen indelungat are efecte secundare: interlocutorii devin imuni sau (în cazuri terminale) adoptă întrebarea şi o folosesc cu frecvenţă ridicată. În această situaţie se recomandă o stare de calm imperturbabil. Ca alternativă se recomandă părăsirea rapidă a incintei.

Din negura timpului:

Ea: ce faci?
Eu: mă dau cu barca
Ea: hai ma, nu te cred
Ea: cum poti sa stai si pe mess in acelasi timp
Eu: am wireless
Ea: ahh

În ultimul timp

Lipsa somnului se dovedeşte din nou a fi extraordinar de productivă, cel puţin acum la începutul post-ului. Da, e noapte şi da, eu scriu – un lucru fără precedenţă în ultima lună, dar nu neaşteptat (cel puţin de către mine. sper).  În cursa ei pe serpentinele destinului aleatorului, viaţa mă aruncă în pur stil centrifugal dintr-o bălărie în alta. E drept că pe măsură ce le iau în figură şi reuşesc să le identific aroma, mai multe se dovedesc a fi nuferi şi prea puţine spini.

</productivitate>

Prima frază e întotdeauna cel mai uşor de compus. Apoi îmi dau seama că nu am mare lucru de spus şi intru în panică, evident, pentru că postul e prea scurt. Reacţia îmi provoacă somnolenţă, iar când termin pot să sar direct în pat.

<scremut>

Eroul nostru a intrat la 8 ore. Ca un om mare. Iar după o săptămână de responsabilitate asumată cu normă întreagă se gândeşte serios să-şi ia concediu. Săptămâna viitoare va fi cu atât  mai interesantă cu cât va trebui să preia responsabilităţile de bucătar-şef şi paznic al castelului, întrucât posesorii de drept ale minunatelor atribuţii vor pleca pe alte meleaguri.

Desigur, există şi lumină printre norii tinereţii iar în faţa ei gândurile grele parcă pălesc. Seara, alături de fermecătoarea sa companie eroul pătrunde într-o altă dimensiune, lipsită de problemele pământeşti, unde aerul e uşor parfumat, luna e mereu rotundă pe cer iar zâmbetul nu dă răgaz nimănui. Aroma cojii de lămâie verde îi rămâne proaspătă în amintiri.

“Prima seară la Segafredo. A doua seară lângă Segafredo. A treia seară revenind totuşi la Segafredo, unde e mai fain” – L

Azi am învăţat

… ce mult înseamnă să zâmbeşti când vorbeşti cu cineva
… să visez cu ochii deschişi
… că dacă există a doua şansă, există şi a treia

… că oamenii nu pun preţ pe cuvinte
… că gesturile nobile nu îţi aduc întotdeauna satisfacţie
… că entuziasmul e direct proporţional cu dezamăgirea

… să te privesc cu alţi ochi

Gătitul e simplu

Iată una din mâncărurile mele preferate: se numeşte “pui la pungă” iar reţeta e moştenire de familie. E atât de simplu de gătit încât, chiar şi bărbat fiind, e aproape imposibil să dai greş; iar rezultatele sunt cu totul aparte. Carnea e fragedă şi suculentă şi are o aromă subtilă de mirodenii şi usturoi.

Lista de ingrediente e scurtă:

• un pui (nu găină)
• câţiva căţei de usturoi
• 3 linguri de ulei
• vegeta sau supă la plic, piper, alte condimente

Pe lângă ele va mai fi nevoie de o pungă de hârtie (maro) în care să încapă orătania, nişte spaţiu de manevră şi o tavă de friptură. De răbdare nu prea e nevoie pentru că prepararea este foarte rapidă (10 – 15 minute, în funcţie de îndemânarea fiecăruia).

Să începem deci.

1. Usturoiul se curăţă de coajă iar căţeii se taie în bucăţi mai mici, dar nu foarte mici. Cu ajutorul unui cuţit ascuţit (şi cu vârf) se fac mici incizii în carnea puiului în care se introduc bucăţile de usturoi proaspăt tăiate. Ele îşi vor elibera aroma cât timp carnea este la cuptor.

2. Pentru a aplica stratul de condimente va trebui să ungem carnea cu ulei. Unii preferă untul sau margarina dar lucrurile sunt mult mai simple când ingredientele cooperează, iar în cazul acesta uleiul e prietenul nostru.

3. Condimentele se aplică generos pe toată suprafaţa. Ele vor intra în piele şi o vor rumeni.

4. Preparatul e aproape gata. Puiul se introduce în pungă iar punga se închide la capăt. În interior, carnea se va coace păstrându-şi sucul propriu şi va absorbi o parte din stratul condimentat.

5. Carnea trebuie să stea la cuptor, la foc mic spre mediu. aproximativ jumătate de oră pentru fiecare jumătate de kilogram. Pentru a se rumeni uniform, după jumătate din timp va trebui întors cu susul în jos.

6. Probabil partea cea mai dificilă e scoaterea pungii, care se lipeşte de obicei de pielea puiului. De data asta nu m-am descurcat aşa de bine şi valoarea artistică, mă tem, a avut de suferit.

7. Fireşte, se adaugă şi o garnitură. Am ales orez cu porumb şi salată de roşii cu castraveţi şi smântână.

Poftă bună !

Azi

Seamlessly passing by as one,
my days are very much the same.
And I am tired of this game
though I’d be scared if it were gone.

[...]

Azi nu. Poate mâine.

Metaforă inginerească

Între stresul şi agitaţia de săptămâna asta şi-a băgat coada, fără să-mi dau seama, o altfel de fiară – nu mai puţin aprigă sau mai lipsită de colţi decât celelalte. S-a furişat ca şi-o pisică, lăsându-mă s-o uit; dar (evident) ştia ce face, iar acum (rofl, rimează cu “nu-mi dă pace”) se dezmiardă în voie prin gândurile mele.
Voi încerca s-o descriu (ambiguu) în cele ce urmează:

*

Ai un beculeţ. Micuţ şi simpatic. Dacă-l conectezi la baterie dă o lumină caldă şi prietenoasă.
Eşti fericit cu beculeţul tău – când îl aprinzi îţi luminează calea şi de eşti trist te-nveseleşte; e acolo pentru tine.
Şi într-o zi se întâmplă ceva neobişnuit. Pe linia de alimentare apare un surplus de sarcină (o eroare poate?), bateria se supraîncălzeşte iar pentru câteva momente beculeţul arde luminând întreaga încăpere. Speriat, dar în acelaşi timp fascinat, îl deconectezi înainte să păţească ceva.

***

Cu toate că nu s-a ars şi luminează în continuare cu acea lumină prietenoasă, beculeţul tău s-a schimbat. Ceea ce te făcea fericit înainte nu reuşeşte acum decât să-ţi amintească de minunata lumină puternică. Ştii că atunci a rezistat şi ai dori să încerci încă o dată o supraalimentare. Dar dacă se arde? Dar dacă rezistă ?
În mintea ta de inginer se naşte conflictul. Pierderea e la fel de mare decât potenţialul câştig; întunericul total e de-a dreptul respingător. Şi deci, rămâi tulburat …

*

La naiba, mai bine-ţi iei un câine.

Feeling down

4 more days

În loc de cuvinte

Demult una dintre preferatele mele.